Friday, March 9, 2007

NU, iubirile nu mor....

Adică nu vorbim de orice fel de iubire, să nu mă înţelegeţi greşit, vorbesc doar despre iubirea adevărată, tocmai aia care nu moare niciodată...pentru că e adevărată.
Dar, de fapt cât durează iubirea? O lună pentru unii, un an pentru alţii, zeci de ani e posibil? O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput unde se duce şi in ce se transformă? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odată cu trecerea timpului?
Caut mereu răspunsuri în inima şi mintea mea si câteodată îmi este frică de ce aş putea descoperi sau de ce ne va aduce timpul. Şi, când frica îmi este inacceptabil de mare, dau un pic timpul înapoi câţiva ani şi plec în căutarea "noastră" înapoi în timp.
Ne-am indrăgostit iremediabil si viata noastra a căpătat cu totul alte semnificaţii decât până atunci. Întâlnirile pe furiş (lucram împreună şi nu vroiam să ştie toată lumea ce e între noi) aveau un farmec anume, suspinam acasă în singurătate după ochii lui, ascultam acceaşi muzică ore în şir, eu acasă, el acasă la el, ne uitam la aceleaşi filme doar cu ideea că şi el se uită în acelaşi timp. Număram clipele până la următoarea întâlnire, plecam cu jumătate de oră mai devreme, lăsam să treacă 3-4 metrouri, poate, poate ne întâlnim "din întâmplare". Visam cu ochii deschisi si gandurile noastre s-au blocat pe cateva imagini pe care le rememoram la nesfarsit.
Dar a venit clipa cand intalnirile nu ne-au mai ajuns, când am vrut mai mult, când ne-am dat seama că vrem să respirăm acelaşi aer.
Aici ajungem la marele inceput (al sfarsitului?) cand vrem ca "el" sau "ea" sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezenta in tot ce se intampla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfarsit ne-am mutat impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfarsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput.
Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama.
Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).
Cateodata suntem suparati, cateodata cu chef de cearta sau dezordonati, si nu renuntam sub nici o forma la cateva obiceiuri care fac parte din noi. Aceasta perioada de acomodare, pentru multe relatii este piatra de incercare, testul de rezistenta. Cat de mult putem sau nu putem sa suportam, ce vrem de fapt? Si uite asa, cum totul se transforma sub privirile noastre fara ca noi sa putem interveni. Transformarile pot distruge sau pot intari o relatie. Depinde in cea mai mare masura de noi.
Vine si propunerea suprema-acel superb "ce-ai zice dacă noi doi ne-am casatori?". Dupa care, momente superbe, emotia pregatirilor, asteptarea rochiei mult visate, a zilei mult visate, fericirea aceaa din privirea oricarei mirese in asteptarea zilei in care va deveni doamna.
Si, in sfarsit ziua cea mare. Cred ca doar cei care iubesc din interes, numai iubesc demult sau sunt din piatra pur si simplu si au trecut printr-o astfel de zi, nu au avut emotii sau nu s-au simtit pentru cateva ore "regina balului". Toata fericirea din lume se aduna intr-o singura incapere, intr-o singura melodie, intr-o singura privire a lui...
Apoi, lucrurile revin...acasa, in familie. Din nou, nervi la sfarsitul unei zile, din nou serviciu-casa-culcare, din nou si din nou. Week-end-uri furate, sarutari rarite, privire fara nimic in ea, si toata lumea stie ce urmeaza.
E viata oricarei iubiri, povestea iubirii noastre, a oricui, sunt convinsa...pana aici. Mai departe?
Daca ar fi sa dau crezare "gurilor rele" ar urma declinul, plictiseala, rutina, copii care intotdeuna par sa traseze bariere in cuplu, gelozia si multe alte rautati de tot felul care incearca sa omoare o iubire...
Dar eu m-am hotarat, nu o s-o las sa moara, nici macar sa intre in spital, sa se imbolnaveasca. Nu sunt dispusa sa accept decat poate o usoara gripa, care sa se refaca in 7 zile...Vreau s-o cocolaşesc, să o ingrijesc, sa aduc mereu acasa bucurie si renasterea anilor de demult....care, incetul cu incetul, o sa devina tot mai multi si mai multi...
Si cautand in interiorul nostru, vreau sa descoperim ca dragostea de inceput mai exista, dar din cand in cand mai trebuie si ea ştearsa de praful cotidianului pentru a-i putea sa-i vedem stralucirea.....

1 comment:

musette said...

Sunt de acord: iubirea adevarata nu moare. Niciodata.
Doar ca,in mod paradoxal, e un sentiment puternic si totodata fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera "rasplata" pe masura!