Despre lumea in care traim

S-A DUS SI PITIS!

2007-08-09T12:52:00.000-07:00

Nu vreau sa par siropoasa sau falsa, insa e tare trist sa vezi cum asa oameni de valoare se sting si noi nu putem face nimic, decat sa dam din umeri, eventual sa plangem la stirile principale ale zilei sau sa avem ce barfi cu o prietena.
Nu pentru ca toata presa vuieste in aceste zile pe acest subiect, nu pentru ca e "in pas cu moda" sa vorbesti de bine de cei urcati la ceruri, si nici macar nu pentru ca sunt rapidista cu inima si sufletul....nimic din toate acestea!
Nu scriu de bine nici macar pentru ca, aflata si eu la varsta primilor iubiri si primelor dezamagiri, plangeam la auzul poeziei "Ultima scrisoare" recitata de inconfundabilul Pittis!
Nu pentru ca, sambata de sambata, atunci cand, pe vremea lui Ceausescu fiind, asteptam cu sufletul la gura "Teleenciclopedia" sa vad ce mai fac "maimutele lui Pittis", cum imi placea mie sa le spun..
Nu pentru ca, atunci cand mi-a mai venit si mie mintea la cap si am inteles ce inseamna muzica cu adevarat, am cumparat de la prima ora a diminetii albumele Pasarea Colibri, ascultand ore in sir melodii absolut superbe..
Dar e trist si nu mi s-a intamplat niciodata sa fiu atat de suparata atunci cand aflu la stiri ca acest om, Florian Pittis, a plecat atat de repede sa le cante si sa le recite ingerilor.
Era uimitor..mereu vesel si trist prin vocea sa in acelasi timp. Era plin de viata, am invatat sa iubesc de la el, sa pretuiesc ce am, sa ma bucur de viata, asa cum e, sa cant, sa apreciez o muzica si o poezie buna...

Pacat,pacat Florian Pittis ca nu ai trait si mai mult sa inveti si mai multi oameni adevaratele valori, adevarata arta, adevarata viata!

Iti multumim!...si atat!

Leapşa mea

2007-07-18T06:45:00.001-07:00

Pentru că am primit această leapşă de la o Alinutză tare drăguţă şi mai am o leapşă de la care am o datorie, trebuie să vă împărtăşesc astăzi (dacă am priceput eu cum trebuie) o întrebare pe care eu - în calitatea mea de muritor de rând - i-aş adresa-o lui Dumnezeu.
Şi eu mi-am pus la grea încercare neuronii, dându-mi, încet, încet seama că, noi, muritorii, ne petrecem întreaga existenţă întrebându-ne dacă există cu adevărat Dumnezeu şi îndoindu-ne de poruncile şi canoanele sale. Însă, atunci când vine cu adevărat vorba de a sta faţă în faţă cu el, nu prea ne vine în minte nicio întrebare...
Cred că dialogul meu ar suna cam aşa:

Eu: De ce a atâta nedreptate pe Pământ, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin?

El: Pentru ca fiecare să înveţe în fiecare clipă să preţuiască ce are...

Eu:Şi asta e fericirea cu adevărat?

El: Fericirea e fiecare clipă pe care o trăieşti şi o găseşti în ochii celui de lângă tine. Trebuie doar să o cauţi....în fiecare zi...

Femeilor, treziti-va!

2007-04-17T01:16:00.000-07:00

Textul de mai jos, recunosc pe mana pe inima, ca nu e al meu, l-am primit pe e-mail de la o prietena, dar, mi-a placut atat de mult, incat nu m-am putu abtine sa nu-l impartasesc si voua! Asa ca, enjoy it!
"Femeile s-au opintit cîteva secole sã ajungã egale cu bãrbatii, iar acum nu mai stiu cum sã scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului cã ne dã sansa extraordinarã de a lucra si-n weekend, ca sã ne afirmãm si sã ne tinem de deadline.
Sefii pleacã de vineri la prînz si-i mai vezi luni dupã-masã, cînd se desteaptã din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, cã de-aia ai dat atît din coate si-ai fãcut ulcer de cînd mãnînci numai kebab în chiflã, la serviciu, ca sã ajungi femeie de nãdejde. Firma te-a rãsplãtit cu douã dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tãu personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicãtit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte". În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pãtrãtici si te trezesti tipînd. Nu pentru cã te înnebunesc folderele, ci pentru cã e deja 7.30 si la 8 trebuie sã fii la firmã si-ai dormit strîmb si-ti stã bretonul ca o bidinea.
Scuzã-mã, te las putin pe fir, cã mã cere unul de nevastã...
Munca e bunã numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dã si rãgazul sã-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede cã trebuie sã ametesti muncind cinci zile pe sãptãmînã si sã ametesti în bar douã zile pe sãptãmînã. Ãsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plãsmuirea bolnavã a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinueazã cã o femeie poate face orice, dacã vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrãneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe sãptãmînã (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spalã vase si-o asteaptã pe ea cu masina la firmã,seara. Pardon, noaptea.
Nu se stie cînd opereazã el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sã investeascã.

Am chiulit si-am sã chiulesc cu voluptate de la muncã, întotdeauna. Chiuleste si tu, salveazã-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Sã stii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viatã le-am cãpãtat fugind de rãspundere. Cea mai bunã bere pe care am bãut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bunã, ci în Herãstrãu, cînd o tãiasem de la sedinta de redactie, lãsînd vorbã cã mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sã strîng apa.

Mi-a rãmas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau cã intraserã deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fã-te cã lucrezi!". Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe. Pînã cînd vom pricepe omeneste tîlculacestui îndemn vital, vom continua ..........sã ne prefacem cã trãim."

NU, iubirile nu mor....

2007-03-09T06:24:00.000-08:00

Adică nu vorbim de orice fel de iubire, să nu mă înţelegeţi greşit, vorbesc doar despre iubirea adevărată, tocmai aia care nu moare niciodată...pentru că e adevărată.

Dar, de fapt cât durează iubirea? O lună pentru unii, un an pentru alţii, zeci de ani e posibil? O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput unde se duce şi in ce se transformă? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odată cu trecerea timpului?

Caut mereu răspunsuri în inima şi mintea mea si câteodată îmi este frică de ce aş putea descoperi sau de ce ne va aduce timpul. Şi, când frica îmi este inacceptabil de mare, dau un pic timpul înapoi câţiva ani şi plec în căutarea "noastră" înapoi în timp.

Ne-am indrăgostit iremediabil si viata noastra a căpătat cu totul alte semnificaţii decât până atunci. Întâlnirile pe furiş (lucram împreună şi nu vroiam să ştie toată lumea ce e între noi) aveau un farmec anume, suspinam acasă în singurătate după ochii lui, ascultam acceaşi muzică ore în şir, eu acasă, el acasă la el, ne uitam la aceleaşi filme doar cu ideea că şi el se uită în acelaşi timp. Număram clipele până la următoarea întâlnire, plecam cu jumătate de oră mai devreme, lăsam să treacă 3-4 metrouri, poate, poate ne întâlnim "din întâmplare". Visam cu ochii deschisi si gandurile noastre s-au blocat pe cateva imagini pe care le rememoram la nesfarsit.

Dar a venit clipa cand intalnirile nu ne-au mai ajuns, când am vrut mai mult, când ne-am dat seama că vrem să respirăm acelaşi aer.

Aici ajungem la marele inceput (al sfarsitului?) cand vrem ca "el" sau "ea" sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezenta in tot ce se intampla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfarsit ne-am mutat impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfarsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput.

Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama.

Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Cateodata suntem suparati, cateodata cu chef de cearta sau dezordonati, si nu renuntam sub nici o forma la cateva obiceiuri care fac parte din noi. Aceasta perioada de acomodare, pentru multe relatii este piatra de incercare, testul de rezistenta. Cat de mult putem sau nu putem sa suportam, ce vrem de fapt? Si uite asa, cum totul se transforma sub privirile noastre fara ca noi sa putem interveni. Transformarile pot distruge sau pot intari o relatie. Depinde in cea mai mare masura de noi.
Vine si propunerea suprema-acel superb "ce-ai zice dacă noi doi ne-am casatori?". Dupa care, momente superbe, emotia pregatirilor, asteptarea rochiei mult visate, a zilei mult visate, fericirea aceaa din privirea oricarei mirese in asteptarea zilei in care va deveni doamna.
Si, in sfarsit ziua cea mare. Cred ca doar cei care iubesc din interes, numai iubesc demult sau sunt din piatra pur si simplu si au trecut printr-o astfel de zi, nu au avut emotii sau nu s-au simtit pentru cateva ore "regina balului". Toata fericirea din lume se aduna intr-o singura incapere, intr-o singura melodie, intr-o singura privire a lui...
Apoi, lucrurile revin...acasa, in familie. Din nou, nervi la sfarsitul unei zile, din nou serviciu-casa-culcare, din nou si din nou. Week-end-uri furate, sarutari rarite, privire fara nimic in ea, si toata lumea stie ce urmeaza.
E viata oricarei iubiri, povestea iubirii noastre, a oricui, sunt convinsa...pana aici. Mai departe?
Daca ar fi sa dau crezare "gurilor rele" ar urma declinul, plictiseala, rutina, copii care intotdeuna par sa traseze bariere in cuplu, gelozia si multe alte rautati de tot felul care incearca sa omoare o iubire...
Dar eu m-am hotarat, nu o s-o las sa moara, nici macar sa intre in spital, sa se imbolnaveasca. Nu sunt dispusa sa accept decat poate o usoara gripa, care sa se refaca in 7 zile...Vreau s-o cocolaşesc, să o ingrijesc, sa aduc mereu acasa bucurie si renasterea anilor de demult....care, incetul cu incetul, o sa devina tot mai multi si mai multi...
Si cautand in interiorul nostru, vreau sa descoperim ca dragostea de inceput mai exista, dar din cand in cand mai trebuie si ea ştearsa de praful cotidianului pentru a-i putea sa-i vedem stralucirea.....

Dor, dor si iarasi dor...

2007-02-15T05:50:00.000-08:00

Dor de copilărie - pentru cei maturizaţi deja, dor de ţară pentru cei plecaţi departe, dor de cei plecaţi în altă lume mult prea devreme, dor de părinţi, dor de iubire, dor de ducă, dor, dor şi iarăşi dor, şi încă câte alte forme ale dorului. E laitmotiv pentru poeţi, de la Eminescu până la poezia noastră modernă, e pretext pentru sinucigaşi sau pentru depresivi, e orice vreţi voi să fie...
Câte strigăte de dor n-am auzit în viaţă, crezând mereu că eu nu voi suferi niciodată de acest "virus"? Mi s-a părut întotdeauna că dorul este pentru cei slabi, vulnerabili, care depind mereu de celălalt, mi s-a părut că ruşine mai mare nu există decât să plângi cu lacrimi de crocodil pentru că ţi-e dor de cineva...Mi s-a părut...
Când, dintr-o dată, mă cuprinde aşa un dor nebun de copilărie, de casa în care am crescut, de Creangă şi poveştile sale, de bunica si gogoşelele sale, de şotron, de v-aţi ascunselea, de păpuşile frumos îmbrăcate şi mereu coafate (asta pentru că aveam mereu un cap de schimb pentru ele)...Mi-e dor de gutuile alea frumos aşezate pe şifonier, de nopţile în care mă trezeam speriată de visele mele de copil nebunatic şi bunica era mereu acolo.....mi-e dor de iernile copilăriei mele, de omul de zăpadă, de derdeluş, de copilul acela plin de energie care zburda prin zăpadă şi venea încasă îngheţat măr...
Mi-e dor de toate cele de atunci...iar azi am alte doruri, mai mature, mai serioase şi mai pretenţioase, dar e...tot dor.

Iar acum, că v-am mărturisit toate acestea, parcă nu mă mai simt atât de vinovată că mi-e dor...

Viaţa noastră - între "n-am timp"

2007-01-19T02:50:00.000-08:00

"N-am timp nici sa obosesc" îmi mărturisea o prietenă de curând. M-a făcut să meditez...

Obsesia din ce în ce mai pregnantă a lui "n-am timp" în zilele astea nebune pe care le trăim devine din ce în ce mai enervantă şi mai sâcâitoare. "Dragă, nu am timp să fac un copil, cine să-l crească, eu cu soţul meu n-avem timp de aşa ceva" i se confesează o jună domniţă unei colege de serviciu în tramvai. O aud întâmplător, situată pe scaunul din faţa ei, pierdută în gândurile mele, întrebându-mă, în drum spre casă, ce să fac mai întâi când ajung dacă am timp...
La televizor aud declaraţia unui mare om de afaceri din peisajul pestriţ al politicii şi sportului nostru. Le grăieşte românilor despre averea şi puterea lui şi ţine morţiş să ne spună că n-are timp nici să-şi numere bani...
"N-am timp nici să respir" obişnuiesc să se plângă colegii mei de serviciu, sau, mai rău, n-am timp nici să mor" circulă mai des printre noi... V-aţi întrebat vreodată care este culoarea ochilor unui coleg de serviciu? Sau de când n-aţi mai privit cerul? O să-mi spuneţi...ştiu deja....păi ce, eu am timp de astea?
Stop, opriţi-vă o clipă, uitaţi-vă la noi, nu mai trăim liber, suntem permanent înfrânaţi de timp... E adevărat, nici eu n-am timp şi m-am cam săturat să n-am timp, de fapt, deja încep să urăsc faptul că n-am timp...nu mi se pare corect faţă de mine însămi..dar, gata, m-am decis să-mi fac timp, timp de privit cerul, timp de mers la o piesă de teatru sau de o plimbare în parc...
Să nu-mi spuneţi că timpul înseamnă bani, e adevărat, dar parcă preţul plătit e prea mare, e chiar viaţa noatră!
Şi, nu cumva, n-avem timp să mai trăim?

Cozonac ca la mama acasă

2006-12-13T06:47:00.000-08:00

Vă spuneam ca o să revin şi cu ceva mai bun despre ţărişoara asta amărâtă, cum îmi place mie să o numesc...Am stat eu bine şi m-am gândit zilele astea (e cam greu să îmi împac programul de la serviciu şi de acasă cu verbele astea două: a sta şi a gândi, dar, în fine, pentru Europa, facem orice) cu ce mi-ar plăcea mie să mă laud europenilor atunci când voi ajunge faţă în faţă cu unul dintre ei..

Păi, cum cu ce să mă laud, cu ce ştim noi, românii, să facem mai bine..Cu mâncarea...Şi, uite aşa, mi-a venit ideea să îngheţ aici în Capsula Timpului, reţete tradiţionale româneşti, să se lingă europenii pe degete, nu alta.
Nicio sărbătoare a românaşilor noştri nu se întâmplă fără...cozonac. Niciun Crăciun, niciun Paşte, nicio nuntă sau vreo înmormântare fără să tăiem mândri câteva felioare cu multe calorii de cozonac.
Nu pot uita reţeta bunicii de cozonac, reţetă pe care m-am grăbit şi eu să o repet pentru anul acesta, că vorba scumpei mele bunicuţe, "maică, nu toată lumea ştie să facă cozonac".

Dar, hai mai bine să trecem la treabă. Preferatul meu este cozonacul cu nucă, îl prefer celui cu rahat, vă spun eu, e mult mai bun.. Aveţi nevoie de:
- pentru aluat: un kg făina, coaja de la două lămâi, o linguriţă de sare, doua pliculeţe cu zahar vanilinat, 3 ouă, 200 g zahar, 100 ml ulei, 200 g unt, drojdie, apă, lapte;
- umplutura: un kg nucă măcinată, 300 g zahăr, esenţă de rom.
Pentru început dizovaţi drojdia cu puţin zahăr şi nişte făină într-o ceaşcă de lapte călduţ şi lăsaţi-o să dospească vreo 10-15 minute. Separat, în făina lăsată la temperatura camerei se face un căuş în care se pun ouăle, untul, zahărul, mirodeniile şi se frământă adăugând laptele puţin câte puţin. La urmă se pune uleiul şi se frământă bine până se încorporează.
Cel mai bine, aşa cum m-a învăţat bunica mea, trebuie să aruncaţi coca în sus. Da-da, nu râdeţi, eu aşa fac, izbesc coca de castron până aud toţi vecinii că fac cozonac.
Se lasă la dospit o oră, apoi se întinde pe masă, se pune umplutura si se ruleaza. Se mai lasă la dospit şi se dă la cuptor, în forma, pentru o oră şi jumatate – două ore, nu înainte însa de a se unge cu ou.
Ştiu, e cam greu, v-am cam speriat, dar trebuie să respectaţi totul pas cu pas, altfel...
Asta-i tot, poftă bună! Aştept să văd cui îi iese!

Spre technocrati:
capsulaTimpului

Tramvaiul 41 sau Eterna şi fascinanta Românie

2006-12-08T01:57:00.000-08:00

Ar trebui să încep seria acestor articole dedicate proiectului nostru Zestre pentru Europa-Capsula timpului cu ceva mai "de bine" despre ţărişoara noastră", şi aşa năpăstuită săraca de multe alte rele, gândindu-mă repede la inundaţii, schimbări şi reschimbări de miniştri sau articole despre cât de "bine" e văzută România prin cafenelele Angliei.

Dar nu pot,....nu vă supăraţi pe mine. Şi cum aş putea dacă, plecând de dimineaţă cuminţică spre serviciu, cu căştile in urechi şi cu gândul la acest proiect, la ce lucruri minunate voi scrie eu aici despre micuţa noastră ţară, ajung la Tramvaiul 41, eroul acestei poveşti şi distrugătorul meu de bună dispoziţie.

De multe ori mă gândeam la norocoşii ăştia cu maşină, nu trebuie sa stea prin ger în staţii, nu trebuie să se înghesuie printre toţi cei care încă nu au început ziua cu un duş, etc....Alteori, sunt de-a dreptul fericită că eroul meu (cum, care erou?tramvaiul 41) trece falnic pe linia lui specială, luând faţa a sute de Merţane sau Gipane...Una peste alta, e al meu, cu bune şi cu rele, ştiţi voi, rău cu rău, dar mai rău e fără rău! M-am obişnuit cu el! Dar, până azi. Azi mi-a pus capac.
Să începem cu începutul...
Vine des, n-ai ce zice, şi, dacă am noroc, mă şi urc în primul care apare de sub pasaj, dacă nu, nu-i bai, mai stau câteva minute...În final, câştig bătălia cu 2 babe şi 3 moşi care întârzie, ca de obicei, în drumul lor zilnic spre piaţă şi trebuie să se urce musai în vagonul ăsta. Mă urc, cu o mână ţinându-mă temeinic de o bară.
Nu trebuie să lipsească manelele, sunt ingredientul minune al călătoriei, se găseşte mereu câte un grup de liceeni sau, mai rău, studenţi la Agronomie care ţin morţin să ne împărtăşească ultimele hituri în domeniu...Mă rog, v-am mai zis, am un mare noroc, am căşti şi ascult radioul, altfel mi-aş lua câmpii rău. Şi totuşi.....intră în rol echipa de cerşetori, demni de toată atenţia.

La primele staţii apare o femeie oarbă însoţită de un copil plăpînd, dar echipa este monitorizată de un individ masiv. După cântecelul de rigoare, cât mai lung şi cât mai trist, "scena" este eliberată. În staţia următoare se urcă un grup de copii, dintre care prestează cei mai mici. Povestea lor se referă la faptul că sunt părăsiţi de mamă.

Staţia următoare (Piaţa Crângaşi) ne aduce un nou protagonist. Un individ care scoate sunete incoerente şi străbate tot tramvaiul după bani. Nemulţumit de câştig coboară şi, în semn de răzbunare, se joacă la butoanele uşilor de la tramvai.

Zona următoare ne aduce o individă corpolentă şi obraznică, cam rromă. Ţintele ei sunt tinerii şi are o gură mare de care simţi că nu mai scapi, dacă nu cotizezi corespunzător. Reacţia călătorilor la acest fenomen este interesantă. Călătorii fideli acestei linii de tramvai tratează cu indiferenţă cerşetorii, alţii se lasă impresionaţi şi dau bani.

Şi, să nu credeţi că scap cu atât... Când, în sfârşit, se mai goleşte puţin şi îmi dezmorţesc puţin picioarele, sau, mai precis, piciorul, cel în care am stat până acum....vatmanul vrea şi el să asculte ceva mai tare...melodia preferată...Cum nu ştiţi care..?."Ghiţă, te aştept diseară la portiţă....

Trist, v-am spus, foarte trist să trăieşti în România şi, slavă Domnului, astăzi nici măcar nu m-am certat cu vreo babă disperată să-i dea pe toţi la o parte să ajungă la scaunul mult visat....
M-am gândit mai bine....s-ar putea să-mi cumpăr o bicicleta....

Mi-a deschis ochii asupra acestui proiect Alina Hodovanu.

capsulaTimpului

Zestre pentru Europa - Capsula timpului

2006-12-07T03:16:00.000-08:00

Invitatie de participare la proiectul Zestre pentru Europa - Capsula timpului

Dragi prieteni,

Va invitam cu drag sa participati la proiectul Zestre pentru Europa – Capsula Timpului .

Proiectul are ca scopuri:

sa retina momente / marturii actuale si asteptari / prognoze personale si / sau la nivel macro pentru 1, 5, 10 ani de la aderarea la UE - speram sa fim tot noi cei care sa rememoreze proiectul la aceste intervale
sa atraga in proiect personalitati ce vor fi intervievate de bloggeri
sa convinga noi persoane sa isi creeze bloguri
sa dea o vizibilitate mai mare blogosferei.

Pe durata proiectului - 6 decembrie 2006 - 5 ianuarie 2007, la sfarsitul fiecarei zile, pe blogurile initiatorilor vor fi listate blogurile ce au intrat in proiect.

Blogul central Capsula Timpului - in pregatire - va colecta linkurile spre insemnarile din bloguri, sortate pe categorii. La sfarsitul proiectului, marturiile stranse vor fi stocate pe un suport si depozitate - va fi un eveniment pe care il vom anunta din timp.

Modalitatea de participare apare in invitatia de mai jos, pe care va rugam sa o publicati pe bloguri:

Invitatie de participare la proiectul

“Zestre pentru Europa – Capsula Timpului”

Proiectul Zestre pentru Europa – Capsula Timpului se deruleaza intre 6 decembrie 2006 - 5 ianuarie 2007.

Pentru a participa, va rugam sa urmati acesti pasi:

Publicati aceasta invitatie pe blog, impreuna cu linkul spre blogul unde ati citit-o: Am gasit invitatia pe blogul: ———–
Scrieti una sau mai multe insemnari surprinzand momente trecute, dar si asteptari - sub forma de text, imagini, clipuri audio / video.
Incercati sa culegeti marturii similare de la alte persoane din jur, care nu au bloguri - scriind cate o insemnare pentru fiecare.
Convingeti cat mai multi cunoscuti sa-si deschida blog, pornind chiar cu acest proiect - scrieti o insemnare cu linkurile spre blogurile deschise.
Adaugati tag-ul Technorati capsulaTimpului, la fiecare insemnare legata de proiect: capsulaTimpului
Urmariti aparitia insemnarilor in statisticile publicate pe blogurile initiatorilor si pe blogul central Capsula Timpului .

Va multumim si succes!

Initiatori:

Carmen Holotescu, Alina Hodovanu, Adrian Cristea & Cristi Manafu

Tag Technorati: capsulaTimpului

“Zestre pentru Europa – Capsula Timpului”

2006-12-07T03:07:00.000-08:00

Invitatie de participare la proiectul “Zestre pentru Europa – Capsula Timpului” Proiectul Zestre pentru Europa – Capsula Timpului se deruleaza intre 6 decembrie 2006 - 5 ianuarie 2007. Pentru a participa, va rugam sa urmati acesti pasi:

Publicati aceasta invitatie pe blog, impreuna cu linkul spre blogul unde ati citit-o: Am gasit invitatia pe blogul: ———–
Scrieti una sau mai multe insemnari surprinzand momente trecute, dar si asteptari - sub forma de text, imagini, clipuri audio / video.
Incercati sa culegeti marturii similare de la alte persoane din jur, care nu au bloguri - scriind cate o insemnare pentru fiecare.
Convingeti cat mai multi cunoscuti sa-si deschida blog, pornind chiar cu acest proiect - scrieti o insemnare cu linkurile spre blogurile deschise.
Adaugati tag-ul Technorati capsulaTimpului, la fiecare insemnare legata de proiect:

capsulaTimpului

Urmariti aparitia insemnarilor in statisticile publicate pe blogurile initiatorilor si pe blogul

Scrisoare către visul meu

2006-12-06T01:22:00.000-08:00

A mai trecut un an.
Îmi inchei lista veche şi deschid un nou capitol pentru cea nouă. Nu voi muta acolo ce n-am reuşit să fac în 2006. Nu vreau sa trag trecutul dupa mine în viitor. O voi lua de la zero. Cele pe care n-am reusit să le fac anul ăsta, se vor face singure mai devreme sau mai târziu. Pentru anul viitor am alte vise şi, de aceea, m-am hotărât să scriu această scrisoare..
Anul trecut îmi doream să fac multe in 2006, cam în aceeasi perioada ca şi acum. A mai trecut un an, unele le-am făcut, altele nu mai au nici o importanţă, altele, şi mai imprevizibile, s-au facut singure, dar cel mai important lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna pentru anul viitor a fost să fiu sănătoasă. Eu, familia mea, prietenii mei... şi să am timpul să mă bucur de ei. Mi s-a întâmplat anul acesta cam tot ce mi-am dorit, iar visele mele, spuse în şoaptă doar la poarta sufletului meu sau strigate în gura mare către cer, toate mi s-au începlinit.
Şi, poate mai presus de toate, unul anume...Nu vreau să vă emoţionez, să vă impresionez, să primesc comentarii de genul: "Vai, dar ce norocoasa e fata asta.." Dar, pur şi simplu sunt un om care cred in iubire, cred, nu numai pentru că am găsit-o şi pentru că sunt fericită, cred în iubire, pentru că cred în Dumnezeu şi cred în Sărbătorile de iarnă...
Ştiu că Sărbătorile in familie sunt acum o noţiune un pic tocită, învechită, târâtă prin reclamele marilor agentii de publicitate, dar, dincolo de mireasma ghioceilor, de aventurile verii, de cafeniul toamnei, razbate mirosul cozonacilor şi sunetul colindelor în fiecare an mai puternic.
Ei mi-ai trăit anul acesta visul pe care îl doresc oricui să-l trăiască, dar asta nu înseamnă că nu mai visez sau că nu mai am ce aştepta de la anul viitor....

De Moş Niculaie

2006-12-05T07:00:00.000-08:00

Privesc pe fereastra de la servici si nu-mi vine să cred că în seara aceasta trebuie să îl aşteptăm cuminţi pe Moş Niculaie! Eu una, fără zăpadă, parcă nu trăiesc Sărbătorile de Iarnă, nu mi se pare corect.. Dar se pare că Doamne-Doamne nu ne mai consideră, aşa, ca pe vremuri, la fel de vrednici de mărinimia sa, nici un strop de nea, nimic...Nimic din splendoarea albului care îţi supără câteodată ochii, nimic din veselia copiilor care lasă la o parte ghiozdanul sau jocul pe calculator(mai nou) şi scot sania din beciul părintesc pentru o "raidă cu vecinii" la derdeluş... Nici o urmă de pomi încărcaţi de zăpadă, poate doar beculeţele instalate de autorităţi,....Sunt cam tristă, mă întreb dacă va nimeri Moşul ţărişoara noastră, aşa, dacă nu vede deloc zăpadă....trist...îngrozitor de trist..
Resemnată mă pregătesc să mă duc cuminţică spre casă, să-mi lustruiesc cu grijă ghetuţele (care, între timp, sunt adevărate cizmuliţe cu blană) aşa cum făceam când eram mici. Cred ca am fost totuşi cuminte anul acesta (m-am şi măritat chiar), poate moşul nu-mi va aduce vreo nuieluşă...

Aş avea totuşi şi eu o rugăminte specială către moşul cel bătrân care ajunge înaintea Moşului şef, Crăciun...Dacă am fost aşa de cuminţită şi am şi eu dreptul la ceva deosebit, m-am hotărât: nu mai vreau nici ciocolată, nici vreun Cd deosebit cu muzică, am destui ursuleţi de pluş (dubios de mulţi pentru vârsta mea), am şi ceva bani (nu prea mulţi, dar nu mă plâng), am şi iubire, am şi fericire (şi nu e puţină, să ştiţi), vreau altceva...
Vreau să merg în seara asta spre casă, încet, încet, cu gândul la cadoul pe care trebuie să-l găsesc pentru iubitul meu, şi să privesc uimită oamenii din jur, din staţia de tramvai care zâmbesc...da...vreau şi eu ca oamenii să zâmbească...măcar o dată...măcar în seara asta...măcar să nu mai fie încruntaţi...
Măcar pentru Moş Niculaie!